A fi parinte este o mare responsabilitate

Astazi, sotia a trebuit sa plece si eu am ramas cu copiii (4 si 5 ani). Trei minute am iesit un pic din casa, si cand m-am intors mai sa lesin: Dany, baiatul cel mic avea reciverul tv. in brate. Sedea cu el si nu stia ce sa mai faca, toate firele fusesera smulse si se uita cand la aparat cand la mine.

Pentru protectia copiilor am mutat la 1,7 metri inaltime tot ce inseamna prize, tv.-ul si reciverul sunt puse pe sifonier si aproape tot ce ar putea constitui pericol a fost inlaturat din calea lor, sau in fine, puse in asa fel incat sa fie greu a ajunge la ele.
Cu toate astea iata ca a ajuns. Si am lipsit doar 3 minute.
Ca parinti avem o datorie sfanta, aceia de a avea grija de copii nostrii. Insa de multe ori suntem depasiti de situaie. (Vad mereu copii lasati la voia intamplarii pe strazi, parintii lor ii cheama acasa doar la ora mesei, sau in unele cazuri doar seara. Ma minunez, cum se face ca daca in cazul meu unde eu si sotia suntem extrem de vigilenti iata se pot intampla astfel de necazuri – caci se putea elecrocuta – cum oare alti parinti pot fi asa de nepasatori fata de odraslele lor?)
A fi parinte este o mare responsabilitate. Si nu doar pentru a preintampina orice accident, ci si in educatia lor. Caci vad bine cum extrem de multi copii nu au cei 7 ani de acasa, si cateodata ma tem ca, indiferent de cat de mult as incerca sa ii educ pe ai mei copii, exista sansa sa o ia pe aratura.

Poate mai multe vigilenta, poate mai multa credinta, poate … nu stiu.